Termenul „Casa inteligentă” nu este o surpriză, acest concept fiind ferm înrădăcinat în mintea noastră. Casa însăși ia decizii pe baza unor factori externi; o casă care gestionează sistemele de susținere a vieții în așa fel încât să asigure nivelul maxim de confort al găzdașilor, salvându-i astfel de multe activități obișnuite. Dar tehnologia de ”case inteligente” se află într-un stadiu de dezvoltare rapidă, în fiecare an giganți din industria respectivă aruncă pe piață dispozitive mai sofisticate și funcționale, se îmbunătățesc protocoale de transfer de date, este prelucrat conceptul și ideologia acestor sisteme. Dar trebuie să privim în urmă: cum a fost…
Începutul erei de confort este considerată a fi invenția lui Joel și Ruth Spira din Philadelphia. În 1961 au inventat și brevetat primul dimmer – dispozitiv pentru modularea luminozității. Astfel a fost fondată compania de electrotehnică Lutron Electronics Company Inc., care a făcut un pas uriaș în formarea conceptului de casă inteligentă. Lutron a introdus astfel de concept ca scenariu de lumini și o zonă luminoasă. Anterior, confortul era determinat de fluxul luminilor provenit de la sursă – lumeni. Acum se ia în considerare situația existentă a iluminării, formată din lumina artificială și naturală, umbre, reflecții și suprapuneri – scene de lumină.
În 1975 a fost realizat următorul pas important în dezvoltarea tehnologiilor a caselor inteligente – compania scoțiană Pico Electronics a dezvoltat primul standart pentru transmiterea semnalelor în cadrul locuinței. Specialiștii acestei companii au dezvoltat o tehnică de gestionare a playerelor muzicale printr-o rețea de uz casnic. Testele au avut succes și au confirmat perspectivele proiectului. Acestea au servit drept impuls dezvoltării ideii – utilizarea acestei tehnologii pentru economisirea energiei electrice și în curând pentru a gestiona orice aparate electrice. Aceste lucru a oferit o gamă completă de posibilități – puteți controla lumina, aparatele de uz casnic, echipamente audio și video, fără a folosi fire suplimentare. Inginerii scoțieni aleg piața americană ca fiind cea mai promițătoare și au pus baza companiei X10 USA (X10 Inc.). Promovarea noilor tehnologii pe piață începuse: în primul rînd, vînzarea modulelor X10 prin poștă, apoi prin rețeaua de magazine electronice. Acest standard a cîștigat repede popularitate în SUA prin simplitate și preț scăzut. Chiar și astăzi, în ciuda faptului că există multe tehnologii avansate, X10 este cel mai popular protocol de automatizare a locuințelor din State, Europa și tările CSI. Dispozitivele compatibele X10 sunt produse de companii mari precum Philips, Levitor, Marmitek, IBM, SmartLinc, PowerHouse și altele.
Efectuând îmbunătățiri în X10, producătorii principali de electronică s-au alăturat Asociației Industriei Electronice (EIA) și în 1992 au aprobat noul standart CEBus (Consumer Electronic Bus). Acum, semnalul de control poate fi transmis prin cablurile de uz casnic (110W). Viteza și fiabilitatea transmisiei de date au crescut, dar, în același timp, prețul echipamentelor a crescut substanțial. Poate că acesta este motivul pentru care CEBus nu a putut înlocui X10 ca standart de facto în SUA. Acest standart este deschis, iar orice companie poate produce echipamente folosind protocolul de comunicare CEBus.
În 1982, Scott Miller și soția sa Roslin au creat compania AMX, care a mers cu pași siguri în industria automatizării locuințelor. Primul produs AMX a fost un controler care permite gestionarea proiectoarelor cu diapozitive, dar sortimentul a fost rapid extins. Agenții de marketing ai companiei s-au axat pe utilizator și anume design și simplitatea interacțiunii dintre electronică și om. AMX, spre deosebire de X10, este numită soluția Hi-End, pe cât de frumoase, funcționale și de înaltă tehnologie, pe atât de scumpe. Astăzi, cel mai atractiv grup de produse AMX sunt panourile de control sensibile la atingere, cu o interfață grafică color programabilă arbitrar.
La acel moment, ideea de a construi sisteme de automatizare a intrat profund în sectorul de construcții, astfel un producător major de electronice se simțea obligat să creeze protocoale de comunicare a controlerilor. Acest lucru a cauzat o serie de probleme de compatibilitate hardware. Producătorii mari au încercat să remedieze situația, dezvoltînd protocoale standartizate deschise sau parțial deschise prin introducerea de noi standarte pentru rețelele date.